Feeds:
Posts
Comments

Image

Preaiubiţii mei fraţi, luaţi aminte la cuvintele mele, primiţi-le cu bucurie, ca pe un îndemn făcut pentru binele vostru şi hotărâţi-vă să le puneţi în practică, spre folosul nostru obştesc, al vostru şi-al meu căci numai aşa sporim noi şi ne facem desăvârşiţi în Hristos, puţin câte puţin şi cu măsuri neînsemnate la vedere.

Iată ce vreau să spun: după ce ieşiţi de la biserică, nu vă risipţi în lucruri zadarnice şi nefolositoare ca nu cumva fiind diavolul şi găsindu-vă robiţi de ele, să facă asemenea corbului care răpeşte de pe ogor sămânţa neacoperită de pământ; adică să nu facă şi el la fel, să vă ia din inimă cuvintele acestei învăţături şi voi să rămâneţi goi şi jefuiţi de cunoştiiţa cea mântuitoare ci fiecare să meargă unde este rânduit, cu capul aplecat şi luând aminte numai de sine iar când lucrează sau îşi împlineşte slujba sa, să zică întru sine: ”O, ticălosul de mine, câte zile şi câţi ani i-am petrecut în desfătare şi risipire! O, cum mi-am irosit vremea până acum auzind Dumnezeieştile Scripturi şi neluând aminte la folosul lor! La ce mi-a folosit această viaţă? Iată că mi s-au scurs atâţia ani din viaţă şi cine ştie dacă voi mai ajunge până mâine? Ani întregi am mâncat şi mi-am umplut pântecele numai cu carne şi cu vin, cu cea mai ordinară lăcomie. M-am desfătat, am râs, m-am îmbogăţit cu mulţime de bani, pe care i-am cheltuit şi risipit pe nimicuri şi apoi am început să adun alţii. M-am îmbăiat şi m-am parfumat până la săturare, am călătorit pe cai şi catâri, m-am îndulcit de multe mese bogate, am zavistuit, pe aproapele l-am ocărât, am desfrânat, am furat, am minţit. Am vizitat şi m-am împritenit cu oameni slăviţi şi bogaţi şi am locuit cu cei mari. Mi-am făcut nume vestit în lume, m-am tolănit pe paturi moi, am odihnit acest trup de tină şi m-am destulat cu somn. Cu ce m-am folosit până acum din toate acestea; sau, ce-mi vor ajuta ele dacă mâine Cel ce ţine toată suflarea va porunci să fiu răpit din această lume? Cu adevărat nimic! De aceea, de-acum înainte, măcar zilele care mi-au mai rămas nu le voi mai trăi zadarnic ci chiar de-acum mă lepăd de toate, ca să trăiesc aşa cum au trăit Sfinţii Părinţi

Da, voi posti ca să repar lăcomia trecută, voi posti încât nici limba din gură să nu o mai pot mişca la vorbit, că doar aşa să o potolesc pe această nepotolită. Chiar dacă din această pricină voi fi posomorât, palid şi trist, însă, dintr-o dată şi fără osteneală, mă voi slobozi din bântuiala gândurilor şi mă voi opri din risipire, din desfătare şi din râs. Mă voi îmbrăca cu haine sărăcăcioase, iar pe cele scumpe le voi dărui celor necăjiţi; de asemenea, voi împărţi celor lipsiţi, toţi banii pe care i-am agonisit. De ce să nu mă îngrijesc de aceastea, când m-am lăsat cu totul în purtarea de grijă a Celui care hrăneşte toată suflarea? Pe cai şi pe catâri nu voi mai încăleca şi mă voi lepăda de toţi:  de părinţi, de prieteni, de tovarăşi; căci oricât de puţin ai iubi pe cineva mai mult decât pe Dumnezeu, nu mai eşti vrednic de El, precum El Însuşi a spus-o. Nu voi mai apropia de baie, nici nu mă voi culca pe pat, ci pe pământ şi pe tare: iată aşternutul pe care de bună voie mă voi culca, pentru ca, vrând-nevrând, vârtoşenia lui să mă suporte şi să mă împiedice de a dormi prea mult. Ei, şi ce dacă voi muri? Dar mai sunt eu oare vrednic să trăiesc?

Apoi, mă voi scula la miezul nopţii, voi cădea în genunchi şi în întristarea ticălosului meu suflet, voi plânge şi voi zice cu tânguire şi cu lacrimi către Dumnezeu:

Doamne, Dumnezeul cerului şi al pământului, ştiu că am păcătuit mai mult decât tot omul, mai mult decât toate dobitoacele necuvântătoare şi decât târâtoarele, înaintea Ta, Dumnezeule cel înfricoşat şi neajuns şi nu mai sunt vrednic de mila Ta. Nici n-aş fi îndrăznit să mă apropii şi să cer de la Tine, iubitorule de oameni Împărate, dacă n-aş fi auzit sfântul tău glas: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu! şi iarăşi: Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.

Mi-am adus aminte şi de pilda fiului risipitor, pe care ai spus-o Tu, Stăpâne. Cum întorcându-se el, Tu, preamilostive Doamne, înainte chiar de a fi ajuns el la Tine, ai alergat înaintea lui, Te-ai urcat la grumazul lui, L-ai acoperit cu sărutări; şi cu încredere în noianul milostivirii Tale, am venit la Tine, cu durere, cu întristare şi cu inima zdrobită, aşa împietrit şi sfărâmat cum sunt, zăcând cu ticăloşii în adâncul iadului fărădelegilor mele. Îţi făgăduiesc, Doamne, că de acum, câte zile îmi vei dărui, nu Te voi mai părăsi, nu mă voi mai întoarce la răutăţi, nici nu mă voi mai alipi de ele. Doamne, Tu ştii neputinţa şi ticăloşia mea, ştii ticăloşia şi vechea mea aplecare spre rele, care mă vor tiranisi şi mă vor munci. Vino dar în ajutorul meu! Cad la picioarele Tale, nu mă părăsi, nici nu mă lăsa de istov, să fiu batjocura şi râsul vrăjmaşului, pe mine, care de-acum sunt sluga Ta, Preabunule!”

Iată fraţilor, care trebuie să fie de-a pururi cugetele şi frământarea sufletească ale celui ce-a fugit de lume şi a hotărât să înveţe arta artelor, adică viaţa de luptă şi de nevoinţă, şi aşa se îndreaptă spre stadionul luptei. Pe un astfel de om îl îndemn eu, dacă cumva se va afla în mijlocul nostru sau dacă este însetat să audă cuvânt de întărire şi dacă râvneşte, să înceapă îndată pocăinţa cea adevărată.

Pe lângă acestea, preaiubite, până seara nu te apuca de mâncare. Seara, intră în chilie, şezi pe pat şi amintindu-ţi de toate cele ce ţi-am spus, mai întâi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-ai învrednicit să ajungi până la sfârşitul zilei şi începutul nopţii. Apoi, cercetează-te şi cugetă la toate păcatele pe care le-ai făcut împotriva lui Dumnezeu şi Făcătorul tău. Cugetă la toţi anii de când te rabdă El şi te lasă să trăieşti şi-ţi dăruieşte toate cele trebuitoare trupului, adică hrană, băutură, îmbrăcăminte, aşternut, însăşi chilia în care stai, fără să se mânie, fără să-Şi întoarcă faţa de la tine din pricina păcatelor tale şi fără să te fi dat morţii sau dracilor ca să te piardă. Adu-ţi aminte, deci, după cuviinţă, de toate acestea apoi ridică-te, aşterne rogojina pe pământ, pune o piatră drept pernă şi-ţi pregăteşte astfel aşternutul pentru culcare.

Dar mai ascultă ceva. Vreau să-ţi aduc înainte o altă metodă, pentru o adevărată şi deplină pocăinţă, care degrabă îţi va aduce lacrimi şi umilinţă, chiar dacă ai o inimă de piatră, zăbavnică la întristare şi neputincioasă la umilinţă. Dar să nu ţi se pară nemaiauzit şi neobişnuit printre credincioşi lucrul la care te îndemn, mai înainte de al fi cercetat tu însuţi.

Este drept, cine, după botez s-a păzit pentru Dumnezeu fără pată şi s-a păstrat neîntinat după chipul Celui care l-a făcut, acela nu are nevoie de nimic pentru a-şi recăpăta starea cea dintâi, pentru că el deja se află în Dumnezeu. Dar cel ce, după botez, s-a întinat cu fapte nesocotite şi cu fărădelegi, acela care din templul trupului său, adică din lăcaşul lui Dumnezeu, a făcut prin desfrânări, sălaş al poftelor, al patimilor şi al dracilor, acela, yic, are nevoie, ca să se pocăiască, nu numai de metoda pe care vreau să ţi-o spun şi la care te îndemn, ci de multe alte mijloace şi metode de pocăinţă, ca să îmblânzească pe Dumnezeu şi să-şi recapete vrednicia Dumnezeiască pierdută prin viaşa sa de păcat. În această privinţă, găseşti multe lucuri în cuvântul despre pocăinţă din scara Dumnezeiescului nostru părinte Ioan.

Dar care este metoda de pocăinţă, la care eu te sfătuiesc şi te îndemn părinteşte, ascultă frate, cu luare aminte şi fără să te sminteşti!

După ce ţi-ai pregătit rogojina pentru culcat, cum ţi-am mai spus, stai la rugăciune în picioare, ca un osândit. Zi Sfinte Dumnezeule Tatăl nostru şi când le rosteşti, cugetă cine eşti tu şi cine Tatăl pe care tu îl chemi. Când vrei să zici ”Doamne miluieşte!” ridică mâinile spre cer, uită-te în sus la ele, înalţă-ţi şi mintea şi aţintind-o la mâini, adu-ţi aminte de faptele tale cele rele şi de păcatele toate pe care le-ai săvârşit cu mâinile, de faptele ruşinoase la care ele ţi-au slujit, cutremură-te şi spune-ţi în sine: ”Vai de mine, necuratul si spurcatul! Oare văzându-mă Dumnezeu că-mi întind mâinile către Dânsul, nu-şi aduce aminte El aminte de nelegiuirile pe care le-am săvârşit cu ele şi nu va trimite asupra-mi focul , ca să mă piardă?”

Pune-ţi dar mâinile la spate, împreunate, ca şi cum ai fi osândit la moarte şi gemând din adâncul inimii, zi cu glas jalnic: “Miluieşte-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul de a trăi şi vrednic cu adevărat de toată pedeapsa” şi tot ce harul lui Dumnezeu îţi va da să zici. Aducându-ţi aminte de faptele tale cele păcătoase, loveşte-te cu putere şi fără milă zicând: ”Cum de ai făcut unele ca acestea, răule şi ticălosule?” Pune-ţi apoi din nou mâinile la spate, stai în picioare şi te roagă lui Dumnezeu. După aceea, dă-ţi palme peste obraz, trage-te de cap, smulge-ţi părul, aşa cum ai face unui duşman de moarte năpustit asupra ta şi zi: ”De ce ai făcut aceasta, de ce aceea?” După ce ai făcut aşa îndeajuns, pune-ţi mâinile pe piept, stai în picioare şi cu sufletul plin de bucurie, rosteşte doi sau trei psalmi şi fă metanii câte vei putea apoi tot în picioare, adu-ţi aminte de toate cele ce ţi-am spus şi dacă Dumnezeu îţi va fi dat lacrimi şi umilinţă, nu slăbi până ce ele vor înceta. Dacă însă nu ai lacrimi, nu te tulbura ci spune-ţi întru sine: “Căinţă şi lacrimi au numai cei vrednici şi cei ce s-au pregătit pentru ele; dar tu câţi ani te-ai rugat lui Dumnezeu sau L-ai ascultat? Cu ce fapte te-ai pregătit ca să primeşti?” Zicând acestea şi după ce ai dat slavă lui Dumnezeu, însemnează-ţi cu semnul preacinstitei Cruci fruntea, pieptul şi tot trupul, apoi aşează-te pe rogojină şi te culcă!

(Cateheze către monahi, Editura Anastasia, 1995)

Image

Este vremea muceniciei!
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu

La Vatican, papa Paul al VI-lea i-a spus lui Nicolae Ceausescu (26 mai 1973):

”Excelenţă, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, şi am dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independenţă şi suveranitate, pe care o duceţi cu atâta consecvenţă.”

GREŞEALA FATALĂ A LUI NICOLAE CEAUŞESCU

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar.

 Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ‘80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.

 Mi-aduc bine aminte de tonul cu care “Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna!

 Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ‘87 – ‘88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.

Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.

 Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989?

Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”!

 Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite.

 Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

 Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-1 şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.

Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, înAmerica Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!

 Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! K.G.B.-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte.

 Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din. patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român! De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-1 vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut „revoluţia”, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat.

Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare.

Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfânt al Patriei. Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă?

Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge, de generali şi colonei.

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori.

La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile? Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

S-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român.

Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori!

Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix!

Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez! Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos încă cu mult înainte de decembrie 1989 şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte. Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ‘70!

Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate!

 Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti. Au asmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor.

 Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte.

Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta a fost unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

Şerban Milcoveanu

 

Corneliu Zelea Codreanu a fost din toate punctele de vedere un om cu totul aparte şi chiar imposibil de imitat sau de copiat.

Fiecare cuvânt pronunţat avea justificare, scop, oportunitate şi absolut nimeni nu poate spune a-l fi auzit vorbind la întâmplare sau fără utilitate. Fiecare gest al său avea semnificaţie, simpla sa prezenţă constituia eveniment şi chiar prin tăcere reuşea discurs cu efect sau acţiune cu consecinţe.

În cei 20 de ani (1919 – 1938) de viaţă publică şi de activitate politică a lăsat în amintirea contemporanilor o imensitate, poate un milion de informaţii, imagini, relatări şi sentimente. Nu toate aceste valori de politică devenind istorie au putut fi exterminate o dată cu neîncetatele percheziţii, asasinate şi masacre din 10 februarie 1938 până la 22 decembrie 1989.

Corneliu Zelea Codreanu: fără încetare şi fără ezitare în fruntea legionarilor. Fără încetare şi fără ezitare pe câmpul de luptă. Fără încetare şi fără ezitare, indiferent de victorie sau înfrângere.

După inevitabilul conflict sângeros cu prefectul de poliţie C. Manciu, singur s-a prezentat la procurorul de serviciu pentru arestare.

La marele proces legionar din aprilie 1934 singur, din proprie inţiativă, s-a prezentat spre judecare la Tribunalul Militar Bucureşti.

În viziunea noastră, a celor mulţi şi mici, Corneliu Zelea Codreanu ni se arată Căpitan asemenea lui Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu şi asemenea bradului din Munţii Carpaţi şi stejarului din Câmpia Română.

Unealta de muncă şi producţie a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost idealizarea României astfel încât spontan şi total să-i oferim toate resursele noastre de activitate şi de sacrificiu.

În deceniul premergător celui de-al doilea război mondial, sintagma lui Ionel I. Moţa ”Să faci Căpitane, o Ţară ca Soarele sfânt de pe cer” a fost o trăire pasionată a viitorului. La fel ca imaginea Transilvaniei la 15 august 1916 când Armata Vechiului Regat a escaladat Carpaţii s-o elibereze din milenara robie.

Corneliu Zelea Codreanu a conceput mişcarea Legionară ca o şcoală de educaţie a calităţilor de intelect şi a virtuţilor de caracter. Frăţiile de cruce, corpurile studenţeşti legionare, cuiburile, taberele de muncă voluntară şi misiunile de îndeplinit sunt treptele scării de ridicare cât mai aproape de perfecţiune.

Cu ajutorul iubirii şi cu ajutorul încrederii, Corneliu Zelea Codreanu ne aducea la Şcoala Educaţiei Eroice şi ca nimeni altul reuşea să ne facă să găsim în noi şi să dăm din noi tot ce e mai bun, mai valabil şi mai util.

Educaţia eroică a fost o realitate poate unică în istoria de 2000 de ani a poporului Român şi dovadă sunt ofertele voluntare de jertfă a libertăţii şi chiar a vieţii. Dacă nu toţi legionarii au avut destin de martiri, zeci de mii de legionari pe front sau în închisori au ştiut şi au putut accepta cu demnitate moartea. Importanţa social.politică a Revoluţiei Morale e confirmată de istorie întrucât nu caracterele se adună în jurul inteligenţei, ci inteligenţele se adună în jurul caracterului.

Criză… sau jaf?!

Ioan Boiangiu

”E criză omule, e criză

Nu te uita aşa mirat,

Ca pinguinul la baliză”

Aţi recunoscut, fără îndoială, refrenul unui cântec la modă pe care îl auzim aproape zilnic la toate posturile de radio.

Da, e criză şi ni se spune aceasta cu insistenţă.

În afară de vârfurile guvernării PDL nu a scăpat nimeni de efectele crizei. Nici bugetarii, nici pensionarii, nici IMM-urile, nimeni, nimeni, nimeni.

La începutul anului curent un înalt demnitar din PDL a acuzat greaua moştenire, precizând că, la plecarea sa de la guvernare, ”echipa Tăriceanu” a lăsat în urmă o ”pagubă” de 28 de miliarde de euro. Am folosit termenul ”pagubă” pentru a include aici şi pierderi şi datorie publică şi jafuri ş.a.m.d.

Un alt demnitar, tot din PDL, explicând starea foarte grea a economiei româneşti, cu funcţionări insuficiente şi obligaţii financiare la exterior, a menţionat la începutul anului 2011 suma de 98 de miliarde de euro ca ”pagubă” globală actuală. Avem deci la dispoziţie două numere precise: 28 şi 98, pe care le vom supune unor operaţii de aritmetică elementară din clasele primare.

Altfel spus, toate guvernele care au administrat ţara din decembrie 1989 şi până la începutul anului 2009 (cca. 18,5 ani) au ”reuşit” o pagubă de 28 de miliarde de euro de cca. 1,5 miliarde pe an.

Să scădem acum pe 28 din 98: obţinem 70. Să mai scădem acum şi 20, adică împrumutul de FMI, care s-a reîntors la surse  prin băncile de resort. Rămân 50 de miliarde de euro deficit pentru cei doi ani de guvernare singulară a echipei lui Boc. Cu indulgenţă am mai putea scădea 2 miliarde care să reprezinte cheltuielile pentru ”realegerea” d-lui Băsescu în 2009 şi ”invenţiile” de clientelă ale d-nei Udrea pe stadioane în pantă, pe săli de sport în sate cu bătrâni şi bazine de înot nefolosite din lipsă de personal.

Rezultatul obţinut, adică 48 de miliarde de euro, îl împărţim pe cei doi ani de guvernare Boc şi obţinem 24 de miliarde pe an, pagubă produsă avutului obştesc de guvernarea PDL!

Să mai împărţim şi pe 24 cu 1,5 şi rezultă 16. Altfel spus, faţă de guvernele precedente, guvernul Boc a ”reuşit” performanţa de a păgubi de 16 ori mai mult în fiecare an.

Banii pot fi împărţiţi în zecile de mii de autoturisme de lux, în zecile de mii de vile şi palate de mare confort şi fără îndoială, în multe bănci din insulele Caiman, Luxemburg, Austria, Elveţia etc.

Dacă aşa se prezintă criza în interiorul ţării, să vedem acum şi ce s-a petrecut pe plan extern.

Pentru aceasta să începem cu anii 1929-1933, perioada în care criza economică a făcut mari ravagii atât în SUA cât şi în Europa.

Criză, criză şi iar criză dar banii rezultaţi au permis noii administraţii americane (F. Rooswelt) să demareze, în 1932, faimosul program denumit ”noua cale” (New Deal). La prima vedere au început construcţii masive de şosele, autostrăzi, poduri, porturi cu docuri moderne, instituţii publice, spitale şi şcoli.

”La prima vedere” -zic- pentru că pe ascuns SUA a demarat şi-un imens program de înarmare, preludiu la marele conflict mondial ce urma să înceapă la sfârşitul anilor 30.

Deci cu doi ani înaintea lui Hitler (1934) SUA (Rooswelt) au început primii o înarmare intensă şi accelerată! Că doar pentru asta ”puseseră” de o criză mondială!

Asemenea crize au mai fost ”servite” şi pentru războiul din Vietnam, pentru Argentina şi Chile, pentru ”11 septembrie 2001” şi urmările sale din Irak şi Afganistan, iar acum pentru aşa zisele revoluţii arabe.

Ca şi în cazul analizei din interiorul ţării noastre, să încercăm acum şi o analiză a drumurilor pe care au mers banii proveniţi din crizele internaţionale succesive menţionate.

Aşadar, unde sunt banii internaţionali??

Mai întâi să spunem clar că o mare parte (dacă nu toţi) trec mai întâi prin Wall Street. După aceea o mare parte rămân acolo, iar o altă parte (sau restul) merg spre o altă destinaţie precisă, adică, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în cadrul programului ”New Deal” spre înarmare.

Pentru a ilustra cât de cât această afirmaţie voi recurge la unele date culese din publicaţii de specialitate economică, politică şi militară, astfel:

SUA administrează şi utilizează în afara graniţelor sale cca. 32 de baze militare, cu dotări de aviaţie, marină şi trupe terestre.

(China, India şi Brazilia nu au nici-una iar Rusia, Anglia şi Franţa au câte una, două baze militare peste hotare.)

SUA dispune de 14 port-avioane, fiecare dintre acestea constituind nucleul unei adevărate armate aero-navale. O asemenea ”flotă” cuprinde, în plus, vase de linie (crucişătoare şi chiar cuirasate), distrugătoare, vedete, dragoare şi torpiloare, vase de aprovizionare şi de intervenţie medicală, submarine de atac, etc.  (Spre comparaţie, Anglia, Franţa şi Rusia au câte 2 port-avioane, China şi India câte unul iar Brazilia nici-unul.)

Tot despre SUA vorbind, menţionăm că ea dispune de 48 de servicii secrete coordonate toate de NSA (National Security Agency) şi printre care FBI şi CIA sunt ”doar” din cele mai cunoscute şi mai influente. (Celelalte mari puteri ale lumii nu dispun fiecare, decât de 8-10 asemenea servicii.)

Sub aspectul nuclear, tot SUA este fruntaşă prin:

– cca. 600 bombardiere strategice, dintre care cca. 25% se află tot timpul în aer, gata de a porni atacul atomic asupra ţintei ordonate.

– cca. 3000 focoase nucleare montate pe rachete intercontinentale ce aşteaptă permanent pe rampele lor de lansare, ordinul de a porni spre ţinta fixată.

– cca. 30 de submarine de tipul Virginia 2, numite şi submarine ”tăcute”. Tehnologia acestora este atât de avansată încât nu pot fi sesizate sau detectate cu radarele actuale. Un asemenea submarin se poate apropia, nesesizat, de ţinta propusă (navă sau ţărm) pe care o loveşte cu mare precizie sau debarcă o trupă de asalt care atacă, distruge şi pleacă înapoi pe navă în doar câteva minute!!

– cca. 800 avioane de atac de tipul multirol care sunt permanent în stare de a se ridica în aer şi a lovi ţinta propusă. Prea puţine însă pentru ca la 11 septembrie 2001, să poată intercepta avioanele civile, controlate de teroriştii musulmani care au lovit turnurile gemene şi Pentagonul?

– cca. 40 de escadrile dotate cu superdronuri (avioane fără pilot) care servesc atât pentru recunoaşteri şi observaţii de mare precizie în zone periculoase, cât şi pentru atacuri cu rachete teleghidate alături de trupe SUA din zone de conflict.

Pentru acoperirea tuturor sarcinilor militare, în interiorul şi mai ales în exterior, SUA foloseşte serviciile a cca. 6 milioane de militari cu specializări dintre cele mai bune.

Am lăsat la urmă, în mod intenţionat, arma cea mai redutabilă a SUA, anume potenţialul tehnico-ştiinţific de cercetare-inovare. În acest sens, sute de laboratoare (mai mult sau mai puţin secrete) lucrează intens pentru obţinerea de noi tehnologii cu aplicaţii militare sau pentru ameliorarea celor existente. În unităţi militare, în universităţi celebre sau în laboratoare de mari firme specializate, un număr impresionant de cercetători ştiinţifici lucrează intens pentru rezultate concrete şi rapid aplicabile, iar efectele se văd, fie că e vorba de I.T., de aero-navală, de transmisiuni sau desecretizări ale adversarilor.

Puţinele exemple şi date prezentate mai sus atestă capacităţile militare uluitoare ale SUA, doar că asemenea potenţiale militare nu se pot obţine şi mai ales întreţine, cu firfirici, cu mărunţişuri.

Nici o economie a vreunui stat de pe planeta noastră nu poate susţine aşa ceva. Nici măcar foarte puternica economie americană şi atunci ce facem? Că doar deficitul SUA ajunsese (mai de curând) iarăşi la 14.600 de miliarde de dolari.

Simplu, foarte simplu! Mai punem de o criză, ca să plătescă înarmarea şi războaiele SUA, toate statele lumii!! Pentru că AMERICA E INSTRUMENTUL ISRAELULUI, PRIN CARE ACEASTA DOMINĂ LUMEA! De la ţările Americii Latine, la Canada (inclusiv, evident SUA), la ţările Europei, la cele africane şi din Oceania, la China, India, Japonia, toate trebuie să contribuie, căci peste toate, sub diferite pretexte şi pe diverse variante financiare (imobiliare, supra şi subconsum, deficite suverane ş.a.), vine criza!

Uite aşa, ciclic, apar crizele economice mondiale, se refac fondurile pe Wall Street.

Recent, foarte recent (6 septembrie 2011), un celebru economist cu numele Nouriel Roubini, a prevestit o nouă criză majoră care va lovi economia mondială în 2013.

Acest specialist financiar are o reputatie bine stabilită în lumea marelui capital mai ales că el a prevăzut, cu o precizie remarcabilă, criza din 2008 şi revenirea ei din 2010.

Aşadar, va veni o nouă criză, mai ales că după epuizarea conflictelor induse în nordul Africii, în Yemen şi şi Siria, trebuie neapărat atacat Iranul, iar atacarea Iranului de către ţările riverane Oceanului Atlantic (NATO) va necesita noi şi noi fonduri, uriaşe fonduri, pentru o maşină de război atât de puternică şi costisitoare!

”E criză omule, e criză

Nu te uita aşa mirat,

Ca pinguinul la baliză”

Mai judecă puţin şi tu

Mai fă şi câte-o analiză!

Sunt amintiri de care nu ne putem apropia decât cu conduri de mătase, amintiri pe care nu le putem pipăi decât cu mâini de beteală şi de sfioşenie.

Apropierea de aceste amintiri înseamnă pietate, înseamnă îngenunchere.

Sunt iarăşi oameni de care voim a vorbi.

Ai dori să ai numai cuvinte pâlpâitoare, vii ca viaţa, înainte ca veacuri.

Sunt caracterepe care încerci să le înfăţişezi într-o conferinţă sau în scris, dar regreţi că frazele tale nu pot fi turnate din bronz, rupte din cremenea munţilor sau alteori culese din foşnetul adânc al pădurilor.

Sunt evenimente, întâmplări, ce capătă în sufletele unde amintirea le aşează, sfinţenie de evanghelie, cădelniţare gravă, permanenţă de imn şi de icoană.

Ele alcătuiesc în noi fondul sufletesc muzical de reculegere solemnă, stare de rugăciune lăuntrică.

Sub ocupaţie străină!

de Nicador Zelea Codreanu

În decursul istoriei noastre zbuciumate, cu mici excepţii care se pierd în oceanul neîmplinirilor şi durerilor acestui popor, totdeauna am fost la ‘’mâna’’ cuiva.

Ocupaţi sau numai sub valul năvălirilor barbare, cu stăpânul mai mult sau mai puţin declarat, la Istanbul, la Moscova sau la centre de putere nedeclarate, românii s-au împărţit în mai multe categorii: rezistenţi, ”sub vremi”, laşi şi vânduţi. Toate aceste categorii au dat ca rezultat o anumită linie istorică, adică au determinat mersul istoriei noastre naţionale.

Bineînţeles că nu vreau ‘’să mă pierd’’ în studii istorice. Mă voi ocupa de trecut doar în măsura în care acesta, trecutul, privit dintr-un anumit unghi, explică drama prezentului românesc.

O scurtă incursiune în trecut ne dezvăluie un lucru care acum s-ar putea să surprindă pe mulţi: existenţa diferitelor forme statale pe pământul României, începând de la apariţia lor şi până la introducerea serviciului militar obligatoriu, se datorează acelora pe care eu îi numesc ’’rezistenţi” şi voi explica acest lucru: mai marile puteri sau mai micile războaie, câştigate sau pierdute în decursul istoriei, au fost susţinute de ‘’armate” neprofesioniste (sau dacă vreţi neinstruite) prin comparaţie, de exemplu, cu legiunile romane sau mai târziu în istorie, cu puternicele armate ale Imperiului Otoman, renumiţi ieniceri şi spahii, reprezentând în termeni moderni infanteria şi cavaleria turcă.

Iubirea de ţară şi creştinismul ortodox ca liant, ca factor comun şi sprijin moral, conştiinţa drepturilor de stăpâni din vremuri imemorabile şi –atenţie- faptul că duşmanul se află dincolo de ’’o linie de demarcaţie’’ mai mult sau mai puţin imaginară, ridică masele de locuitori ai acestor pământuri la luptă.

Vreau să subliniez un lucru care mi se pare foarte important: reacţia de apărare a valorilor proprii poporului român şi a teritoriului naţional a fost totdeauna favorizată (nu aş exagera, spunând chiar ‘’condiţionată‘’) de acea linie de demarcaţie de care aminteam. Această postură de luptă ‘’faţă în faţă’’ cu duşmani declaraţi, pe un spaţiu, pe un teren denumit în general ‘’front’’ (sau, mai generalizat, ‘’teatrul de lupte’’), a fost specifică confruntărilor armate propriu-zise, situând luptătorii în spaţii separate cel puţin până la începerea ostilităţilor.

Nu putem stabili o dată precisă sau nici măcar o periodă istorică în care a apărut un alt sistem de cucerire, în care duşmanul se strecoară silenţios în organismul viu al unei ţări, exact ca boala în organismul unui om şi în cele mai multe din cazuri, îi cuprinde organele vitale sau sfârşeşte prin a se generaliza precum cancerul, provocând o moarte dureroasă.

Din anumite puncte de vedere comparaţia de mai înainte este exagerată, putând să trezească un sentiment de panică şi de neputiinţă, lucru care ar fi contrar intenţiilor mele şi chiar stării reale de lucruri.

Ceea ce nu este exagerat şi absolut vizibil pentru mulţi oameni, pentru mulţi români care nu se lasă ‘’ameţiţi’’ de propagandă, este stadiul avansat în care ne aflăm, la discreţia golemului mondial iudaic.

Să fie clar pentru noi, dar în special pentru ‘’ei’’: nu se mai poate pune problema de ‘’invenţii’’, de ‘’interpretări’’, de incitări împotriva minorităţii mozaice din România!’’ Lucrurile au devenit clare prin declaraţiile de de intenţie ale oficialităţilor israeliene, prin comportamentul guvernanţilor noştri, dar mai ales prin evidenta ajungere la situaţia în care măsurile antinaţionale promovate de guvernările post-decembriste, culminând cu măsurile puse în practică de Băsescu şi compania, sunt în curs de a provoca un nou genocid al românilor.

Să le luăm pe rând:

I. Cităm ‘’Lumea’’ nr.7 din 2011, pag. 40.  ‘’Pe 10 octombrie 2007, la trei luni după ce a devenit preşedinte al statului Israel, Shimon Peres producea o afirmaţie năucitoare, la hotel Hilton din Tel-Aviv, în faţa a sute de reprezentanţi ai cercurilor diplomatice evreieşti: ’’Israel cumpără Manhattan, cumpără Ungaria, cumpără Ungaria, cumpără România, cumpără Polonia…. ‘’

Comentând în câteva cuvinte această informaţie, pe drept cuvânt caracterizată în citatul de mai sus ca ’’năucitoare’’, ce mai subliniem: ‘’drăguţii de ei’’ nu mai au treabă cu ‘’disimulări’’, cu exprimări diplomatice, cu oarecare ‘’fineţuri’’. Nu, domniile lor îşi declară clar şi răspicat intenţiile. De aici mai departe să nu vină ‘’alde’’ Aurel Vainer să ne acuze că promovăm o propagandă anti-evreiască!

Domniile voastre v-aţi declarat făţiş intenţiile de a ne transforma în servitori: simplu, ne cumpăraţi ca pe nişte vite care nu au ‘’vorbire’’ ca să protesteze, care nu au dreptul la o opinie, o turmă (în ochii voştri) de vânzare, de sacrificiu, de muls, de pus la jug.

Având în vedere ‘’totuşi’’ ‘’că suntem oameni şi noi’’, dacă nu vă supăraţi prea tare, suntem pe pământurile noastre dintotdeauna, avem o cultură proprie, un specific naţional şi că nu ne-am idioţit de tot, nu mai umblaţi cu lozincile fabricate de iudeo-democraţie, nu mai faceţi pe victimele tuturor şi oriunde şi acceptaţi că a te apăra, a-ţi apăra viaţa şi credinţele, este în firea lucrurilor. Nu suntem noi criminali că ne apărăm; poate cei care ne atacă!

Declaraţia d-lui Shimons Peres nu poate fi trecută cu vederea, nu poate fi luată ca o expresie a unui entuziasm de moment; pentru poporul român, martor şi în acelaşi timp victimă a ofensivei iudaice din perioada interbelică, când pierdusem de fapt controlul asupra economiei, a finanţelor, când se prefigura apropiata dispariţie a clasei mijlocii româneşti, când s-a trecut la asasinarea tineretului naţionalist, lucrurile sunt mai clare decât vă închipuiţi.

Să amintim mereu inconştienţilor de genocidul populaţiei creştine şi asasinarea a 42.000 de militari români la retragerea, la cedarea Basarabiei în 1940.

Să amintim mereu de genocidul din prima perioadă post-belică; în primii 20 de ani, sub patronajul şi la ordinele directe ale comando-ului evreiesc instalat la conducerea României de o Rusie iudaizată care cucerise România, făcând 500.000 de victime.

Războiul acesta neîntrerupt practicat la diferite intensităţi, legate de oportunităţile de a omorâ, nu mai poate fi o surpriză pentru noi.

Ceea ce se petrece în prezent are ca modificare esenţială două lucruri:

  1. domniile lor se cred prea puternici ca să se mai ascundă după piersic ca până acum;
  2. nu mai practică intervenţia directă cu topoare, cu pietre, cu arme furate sau livrate de ruşi, cu ruseşti ’’în spate’’; nu; acum când totul este de vânzare, începând cu guvernanţii noştri post-decembrişti, fără excepţie, totul se rezumă la bani! Ştim bine că îi au pe toţi.

Ideea nătângă că există duşmani cu un statut preferenţial care au dreptul să te facă, la care singurul tău răspuns ar fi un nechezat de satisfacţie, trebuie să înceteze de a ne mai bloca şi de a vă mai bolca instinctul de conservare şi eventual terfelita demnitate de care am uitat sau aţi uitat socotind-o un lux nepermis.

Revenind la afirmaţia d-lui Shimon Peres, nu este exagerat să facem o legătură între ‘’promisiunea’’ domniei sale şi dezlănţuirea crizei mondiale care începe ‘’să-şi arate colţii’’ la mai puţin de un an distanţă, criză care pune la dispoziţia finanţei mondiale cele mai vulnerabile economii şi nu numai.

Când premierul israelian făcea respectiva afirmaţie totul era pregătit pentru ce avea să urmeze: când auzi lupii că urlă în preajma stânei, te gândeşti că ar putea să atace şi iei măsurile de rigoare.

II. În luna iulie premierul israelian Benjamin Netanyahu face o vizită în România, prima din ultimii 20 de ani, unde se întâlneşte cu omologul domniei sale, tovarăşul Boc. Au loc discuţii în vederea unor tratative ce vor avea loc în luna noiembrie, cu privire la ‘’energie, infrastructură, apărare, turism, sănătate şi cultură’’ declară în final primul ministru Boc.

Dacă stai să te gândeşti puţin, pentru toate cele enumerate mai sus vor exista relaţii bilaterale; cine îşi închipuie că această expresie de ‘’bilateral’’ are vreo legătură cu echitatea sau cu echilibrul de valori sau avantaje, greşeşte grav: ‘’bilateral’’, în cazul de faţă, ne arată că aparenţele sunt salvate, că ‘’vom avea şi noi un cuvânt de spus’’, dar nimeni nu declară CARE va fi cuvântul acela.

Ca în poveştile cu radio Erevan, discuţiile vor fi foarte vii, dar simple pentru partea română: ‘’Da, să trăiţi!’’

Tratativele, care îţi dezvăluie aria vastă de preocupări ale Israelului faţă de România, vor legaliza invazia economică şi controlul total asupra României. 

Dl. Netanyahu chiar precizează care ar fi participarea României la aceste ‘’bilaterale’’:

‘’Dacă aţi fost în Israel în ultimele două săptămâni, aţi observat că aproape toate discuţiile se focusează pe preţul brânzei proaspete’’

Iată deci că ni se oferă o mare oportunitate de a ieşi din criză şi de a ne plăti datoriile de 70 de miliarde de dolari!!

Noi ne ocupăm cu ‘’brânza proaspătă’’ în Israel, iar domniile lor ‘’se ocupă’’ de agricultura românească, de energie, infrastructură, apărare, turism, cultură şi sănătate.

Dl. Netanyahu face şi o precizare care ar trebui să ne pună pe gânduri, nu să o înghiţim pe ‘’nemestecate’’, ca pe un compliment:

‘’Israel place România, este o relaţie unică pe care vom încerca să o extindem’’.

Citind această frază parcă îl vedeam pe domnul prim-ministru israelian având o gură mare, salivând din belşug, iar România sub forma unei prăjituri care va ajunge în prăpastia lăcomiei iudaice.

Veţi spune, desigur: ‘’nimic nou sub soare’’, în sensul că România este de cel puţin 100 de ani ‘’o ţintă’’ a intereselor iudaice.

Ce este nou?

Păi, în primul rând declaraţia d-lui Netanyahu care declară că ”îi place România”, că ‘’este o relaţie unică’’ – deci suntem pe o poziţie absolut prioritară în preocupările domniilor lor şi nu în ultimul rând, că nici un ‘’organ de presă’’ nu comentează în nici-un fel care sunt în mod REAL relaţiile dintre cele două ţări.

Ca să vă sugerez direcţia, întrebaţi-vă ce suprafeţe de ‘’pustiu’’ au cumpărat românii în Israel, câte fabrici, ce comerţ facem noi acolo, câte zeci de mii de ‘’oameni de afaceri’’ români s-au mutat, umplând hotelurile din Tel-Aviv şi Ierusalim, ce manevre sau antrenamente militare face România în Israel, de ne lovim cu elicopterele de munţi, etc., etc.

Dacă vă veţi răspunde la aceste întrebări, veţi observa că tratativele sunt bilaterale în sensul discuţiilor: dacă a venit dl. Netanyahu la Bucureşti, nu a venit să vorbească singur; trebuie salvate aparenţele, adică totul se desfăşoară în urma unor negocieri; pe ce poziţii se află cei doi negociatori, de fapt, este cu totul altă poveste.

Să nu mai lungesc vorba; după toată această expunere de fapte, subliniez că discutăm de lucruri consemnate, nu de presupuneri, bănuieli sau aprecieri după ureche. Putem trage concluzia că suntem “SUB OCUPAŢIE STRĂINĂ”.

Pentru cei care au fost prezenţi în precedenta tragedie a României; ocuparea de către o Rusie bolşevizată si iudeizată, dar în special pentru cei care au apucat numai parţial sau deloc acele timpuri infernale, voi face o expunere a asemănărilor ‘’la indigo’’ a perioadei postbelice iudeo-comuniste cu perioada actuală.

Atunci a existat o suprastructură a populaţiei, formată din cca 300.000 de activişti de partid şi securişti care trăiau bine şi foarte bine, restul de 20.000.000 de români care sufereau de foame, de frig, la cheremul ‘’stăpânilor’’. Acum nu mai impune statul ‘’cartele de alimente’’, fiecare din milioanele de amărâţi îşi limitează singur cheltuielile, îşi drămuieşte îmbucătura.

Astăzi sunt cam tot atâţia oameni fără griji, la care se adaugă o parte a minorităţii ţigăneşti care declară automobilele de lux ca pe nişte ‘’obiecte depăşite tehnic’’, folosind avioane şi elicoptere. În plus pe spinarea poporului român au mai apărut şi 500.000 de tovarăşi cu dublă cetăţenie şi nici unul măcar, vorba tovarăşului Băsescu, (am scris Ceauşescu din cauza vitezei şi m-am corectat) nu este ospătar, tinichigiu, constructor; nu; toţi căpuşe, intermediari.

’’Războiul’’ faţă în faţă cu duşmanul, în care vitejia şi dragostea de neam ne avantajau şi ne salvau de la pieire, nu se mai poartă.

La ora actuală, inamicul, agresorul, ‘’ne taie’’ fără milă de unde nu te aştepţi, infiltrat sub diferite înfăţişări, ‘’ameţind’’ masele de români cu legi ‘’democratice’’, de ei plăsmuite, de ei promovate, pentru interesele proprii, pentru controlul economic, social şi politic al României.

Au reuşit în felul acesta să intre în stăpânirea finanţelor României, au cumpărat ‘’pe nimic’’ industrie şi resurse naturale de orice fel, domină copios comerţul prin marile lanţuri de magazine, eliminând micul comerciant român.

Spuneam pe parcursul acestui articol că au renunţat la ascunderea scopurilor finale, socotindu-se suficient de stăpâni pe situţie.

La ce nu au renunţat din obişnuitul comportament: continuă să ţipe ‘’ca din gură de şarpe’’ că sunt victimile tuturor acelora care nu fac nimic altceva decât să-şi apere ‘’sărăcia şi nevoile şi neamul’’.

Se ascund în spatele unor firme şi corporaţii transnaţionale pentru a nu alerta opinia publică, după sistemul bine cunoscut care începe cu schimbarea numelui.

V-aţi pus vreodată întrebarea de ce se ascund în spatele unor nume de împrumut?

Încearcă să-şi ‘’piardă urma’’ din motive simple şi verificate: de ce ‘’se îmbracă lupul în piei de oaie’’? Nici un om cinstit nu-şi schimbă numele ca să se ‘’ascundă’’ când nu are nimic de ascuns, iar când fenomenul este de ‘’mase’’, sunt clare intenţiile acestor oameni.

Constatări, constatări, constatări!!!

SOLUŢII???

Există una singură şi anume:  românul să se scuture de vălul de minciună care în mod absolut evident acoperă realitatea tragică a momentului şi să observe că toate manevrele de anihilare a instinctelor de supravieţuire au la bază nişte legi care favorizează fără dubii forţele antinaţionale, punând la dispoziţia lor toate pârghiile puterii.

MIŞCAREA LEGIONARĂ se zbate de zeci de ani într-un relativ anonimat ca urmare a unor legi ce se practică doar în România, aceasta dintr-un anumit punct de vedere.

Nu vă puneţi întrebarea logică şi de bun simţ:  de ce marii duşmani deja dovediţi ai României consideră că noi suntem cel mai mare duşman al lor?

Care este cel mai mare duşman al răului? Binele!!

Care este cel mai mare duşman al minciunii? Adevărul!!!

Care este cel mai mare duşman al acţiunii?? “Lenea”, indiferenţa, dezertarea!!

Mişcării legionare a ajuns să i se reproşeze, de către mulţi care iau contact cu noi, lipsa de eficienţă a acţiunii noastre, fără să le treacă prin cap că pentru a pretinde ceva, mai înainte de orice, trebuie să investeşti ceva!

Abia după ce te-ai implicat în luptă şi această implicare are o dimensiune in sens numeric (sau, dacă vreţi, atunci când sub un steag se strâng destui luptători), poţi să te întrebi, sau să ne întrebi dacă suntem pe linia justă şi dacă suntem eficienţi.

Deocamdată noi suntem ‘’un pluton’’ care reuşeşte ‘’să ţină sus’’ drapelul tricolor al năzuinţelor româneşti, iar cei care ne întreabă de rezultatele luptei noastre, cei care aşteaptă ‘’pe margini’’ chiar cu pretenţii la adresa noastră, nu fac decât jocul duşmanului; conform gândirii ‘’25 la fundul altuia’’, cel mai uşor este să aştepţi totul de la alţii!!

Dacă v-aţi împăcat cu ideea că veţi fi mereu servitorii intereselor antinaţionale şi anticreştine, sunteţi pe poziţia potrivită.

Dacă există într-un fund de suflet un dram de demnitate, ieşiţi din indiferenţă sau, poate, din deznădejde!

Niciodată nu este prea târziu: atâta timp cât există încă un drapel al năzuinţelor naţionale, strângeţi-vă în jurul lui!!!